Printre evenimentele importante din viata omului, alaturi de nastere si de casatorie, se numara si mortea. Asadar, in traditia roamneasca exista multe obiceiuri si ritualuiri care marcheaza trecerea in nefiinta a unei persoane, ce pot sa difere in fucntie de zona. Vom povesti aici putin despre priveghi si despre obiceiul bocitoarelor, un obicei vechi si rascolitor al poporului roman.
Cand moare un om, bat clopotele bisercii pentru a anunta comunitatea, iar in unele zone, se pune o naframa neagra la poarta casei peste care a venit aceasta tristete. Mortul este primenit cu hainele cele mai bune – exista acest obicei: oamenii isi pregatesc din timp cu multa grija hainele de inmormantare, cele mai bune si mai frumoase haine pe care le au, nepurtate niciodata inainte. Asa frumos aranjat, mortul este intins pe o masa in casa, cu o lumanare aprinsa la cap, se intorc oglinzile din incapere cu fata la perte – se spune ca daca se reflecta in oglinda, mortul se transforma in strigoi – si scriul sta deschis, in traditie, timp de 3 zile, pana ce are loc inmoramantarea.
In aceste 3 zile are loc priveghiul: familia, prietenii si cunoscutii se aduna in casa celui ce s-a stins sa vegheaze asupra lui, camera neputand sa ramana goala. In traditie nimeni nu este invitat la priveghi, ci oamenii vin acolo singuri pentru a-si lua ramas bun. De multe ori, la priveghi se mananca si se bea, se depana amintiri cu cel ce a trecut in nefiinta, ba chiar se spun povestiri amuzante si se rade. In unele zone din tara, priveghiul poate fi chiar un moment vesel, cu muzica si dans, considerandu-se ca este ultima data cand se petrece alaturi de acest om drag.
La finalul acestor 3 zile, are loc inmormantarea. Pe vremuri, un obicei foarte rascolitor si impresionant era cel al bocitoarelor, care, din pacate, in ziua de astazi a disparut aproape complet. Bocitoarele sunt femei care jelesc la capul mortului, plangandu-l si strigandu-l, intr-un mod aproape teatral. Bocitoarele, femei din sat, in unele zone aveau si ele un anume ritual: se intalneau inainte de inmormantare sa compuna versurile pe care urmau sa le strige, acestea fiind diferite in functie de varsta, sexul sau circumstantele decedatului, ori de unde anume se spun (acasa, pe drum sau la cimitir). Versurile puteau varia de la blesteme fata de moarte, pana la binecuvantari pentru familia ramasa in urma – diferite de la sat la sat si de la om la om.
Semnificatia acestei traditii sta in credinta faptului ca jelirea celui ce a murit ii va aduce acestuia un trai mai bun pe lumea cealalta, iar sufletul lui va urca mai lin la cer daca este plans de mai multa lume. Dar acest obicei zguduitor era si un mod de a da glas durerii celor apropiati, unind oamenii in aceasta suferinta.
