Componența unei formații folclorice tradiționale din vecinătatea orașului Tomaszów Lubelski depindea de instrumentele disponibile și, prin urmare, a variat de-a lungul anilor. Cele mai vechi instrumente erau aerofoanele, cum ar fi fluierele de lut, piskawki (făcute dintr-un fir de grâu sau de iarbă), conurile de salcie (făcute dintr-un fir de scoarță), fluierele de lemn, ocarinele, ligavele (folosite în special pentru a păzi vitele sau ca semnal în timpul Adventului). Pentru o perioadă excepțional de lungă, până la începutul secolului al XX-lea, s-a folosit un instrument cu sunet natural, și anume o frunză (de mesteacăn, cireș sau tei), care în zona noastră făcea parte din fanfară1. Mai târziu, au apărut cordofoanele, care, datorită sunetului mai puternic și a melodiei mai mari, au câștigat o mare popularitate și au fost folosite atât de formații, cât și de muzicieni individuali pentru o lungă perioadă de timp. Printre chordofoanele din zona noastră se numără octavo (forma originală a unei viori sau o relicvă a unui instrument medieval), vioara (cea mai populară în zona noastră), biłgoraj bitch (instrument cu caneluri, cântat cu unghiile), basul (cu trei sau patru corzi) și hurdy-gurdy (folosit de bunici). Ultimul grup de instrumente incluse în compoziția originală a formației sunt membranofonele – tobele cu membrană (așa-numitele tobe cu sită sau cu cerc), echipate cu bucium și o baghetă de lemn, care erau prezente mai devreme, și tobele cu două membrane, echipate cu un czynel și o baghetă cu capăt de piele, care au apărut odată cu dezvoltarea compoziției instrumentale a formațiilor.
Cea mai veche și cea mai populară compoziție a unei formații din zona noastră este combinația dintre o vioară și o tobă cu jante. Cu timpul, în componența formației a fost adăugată o a doua vioară, ceea ce a făcut posibilă introducerea unei a doua, iar basurile au fost, de asemenea, folosite. Din nefericire, formațiile trebuiau foarte des să se deplaseze (în special pentru nunți, care reprezentau baza veniturilor muzicienilor), așa că basurile, fiind un instrument de mari dimensiuni, nu erau folosite prea des. O evoluție bruscă în compoziția fanfarelor a avut loc după Primul și al Doilea Război Mondial, când muzicienii care se întorceau din armată au adus cu ei armonii, clarinete și trompete. Introducerea unor instrumente mai zgomotoase a crescut, de asemenea, frecvența țambalului.
Popularitatea fanfarelor din zona noastră era atât de mare încât existau cel puțin câteva în fiecare sat. Acestea erau angajate pentru nunți, dansuri și alte sărbători în timpul unor munci agricole. Un exemplu este tăierea verzei, care se făcea de obicei de trei persoane care țineau câte un satâr în fiecare mână și tăiau în ritmul unui oberek. Dacă făceau o greșeală, exista riscul de a lovi un vecin și de a-i scoate din ritm pe ceilalți. De aceea, această muncă era însoțită de muzicanți, care ajutau la menținerea ritmului. Muzica electronică a înlăturat formațiile folclorice la sfârșitul secolului XX.
