În cultura populară din zona noastră, moartea era imaginată ca fiind figura unei femei îmbrăcate într-o haină albă, cu o coasă. Dacă moartea survenea prematur (afectând un copil sau o persoană tânără) se numea moarte oarbă. Pe de altă parte, persoanele mai în vârstă trebuiau în mod tradițional să se pregătească pentru moarte – pregătirea hainelor și a încălțămintei, alegerea unui loc de înmormântare și informarea rudelor. În momentul agoniei, muribundul trebuia să fie ușurat și sufletul său trebuia să fie ușurat în drumul său spre viața de apoi. Din acest motiv, persoana era așezată pe paie (mai aproape de pământ), se deschideau ferestrele, ușile și cuferele (pentru ca trupul uman să se „deschidă” în mod magic și să lase sufletul să iasă) și se punea o lumânare în mâinile muribundului (pentru ca acesta să poată lumina drumul după moarte). Apoi se spuneau rugăciuni pentru persoana respectivă, dar într-o cameră separată. De asemenea, era interzis să se plângă sau să se lamenteze în fața muribundului, pentru a nu împiedica momentul morții.
După moarte, însă, urmau lamentările – oamenii începeau să plângă cu voce tare pentru cel decedat și să cânte cântece de jale, care aveau o semnificație foarte largă. În primul rând, îi ajuta pe membrii gospodăriei să își exprime emoțiile și să facă față pierderii, iar pe de altă parte, această activitate era informativă pentru întregul sat, despre un eveniment petrecut în casă. Din punct de vedere magic, jalea avea rolul de a facilita călătoria postumă a sufletului celui decedat și de a-i proteja pe membrii gospodăriei de întoarcerea sufletului și de asuprirea celor vii. Aceasta este o formă caracteristică, întâlnită doar în estul Poloniei, datorită adoptării sale din cultura Rusyn. Potrivit informatoarei (Anna Łania, n. 1935), „acum nu mai există lamentații, pentru că acum toată lumea plânge din punct de vedere cultural. Înainte era o jale. Un plâns. Un țipăt. (…) Se plângea. Mă rog, familia apropiată, pentru că străinii nu plângeau. În cimitir, acasă”. Plângerea, deși urma un tipar strict definit și conținea fraze repetitive, fixe, avea o formă unică de fiecare dată, iar „orice încercare de a determina informatorul să repete plângerea în aceeași formă este întotdeauna nesigură”.
Moartea unui membru al familiei era urmată de pregătiri pentru înmormântare – atât a persoanei decedate, cât și a membrilor familiei și a casei. În casă, ceasurile trebuiau oprite (pentru că timpul se oprise pentru decedat), iar oglinzile (și, mai târziu, televizorul) trebuiau acoperite pentru a nu reflecta decesul și a nu provoca un alt deces. Membrii gospodăriei purtau doliu – adică haine închise la culoare. Persoana decedată era spălată (apa după această spălare trebuia să fie vărsată „într-un loc unde nu merge nimeni”) și îmbrăcată, în funcție de vârstă. Persoanele mai în vârstă se îmbrăcau sumbru, în haine pregătite în prealabil. Tinerii sunt îmbrăcați ca pentru o nuntă: burlacii în costume și fetele în rochii de mireasă. Copiii sunt îmbrăcați în haine strălucitoare, proaspăt cumpărate. În sicriu sunt așezate obiecte sacre – un rozariu, o imagine sfântă, o carte de rugăciuni. De asemenea, se puneau odinioară ierburi consacrate la Corpus Christi sau la sărbătoarea Maicii Domnului a Ierburilor. Defunctul rămânea în casă timp de aproximativ trei zile, fiind așezat în cea mai importantă cameră (niciodată în bucătărie) și vizitat de familie, prieteni și vecini. Privegherea la sicriu dura tot timpul, inclusiv noaptea.
Înainte de înmormântare, căratul sicriului afară din casă se face întotdeauna „cu picioarele înainte” (pentru ca defunctul să nu se mai întoarcă). Sicriul era bătut de trei ori în prag, în semn de rămas bun de la defunct cu casa. În momentul în care sicriul era scos afară, se deschideau și ușile clădirilor fermei, pentru ca animalele să își poată lua rămas bun de la îngrijitorul lor. Urmează trecerea la biserică (sau la capela cimitirului) și apoi înmormântarea. Tot acest timp este plin de cântece. Muzica instrumentală (cu excepția orgii din biserică) apărea doar la înmormântările muzicienilor, unde muzicienii cunoscuți cântau pentru colegul lor decedat. După înmormântare, se pregătește un priveghi – o masă organizată de familie în care se amintește de persoana decedată. Atmosfera de la priveghi este, de obicei, veselă. Doliul era definit în funcție de durată, în funcție de gradul de rudenie. Tradiția impune ca mormântul unui membru al familiei să fie îngrijit și să se comande o slujbă în intenția acestuia (de exemplu, la ziua de naștere sau de ziua numelui).