Pe 16 septembrie, românii sărbătoresc 187 de ani de la crearea primului leu românesc (în traducere: leu). Leul devine oficial Moneda Națională a României la 16 septembrie 1835, când Alexandru Ghica, domnitor al Valahiei, instituie leul, echivalentul a 60 de parale, ca monedă națională. La acea vreme, România nu exista ca un întreg, ci era împărțită în 3 mari județe: Valahia (sud), Moldova (nord, est) și Transilvania (centru, nord, vest). Mihail Sturza, domnitorul Moldovei, a vrut să inaugureze moneda și în Moldova în 1835, dar nu a avut acceptul Imperiului Otoman – pentru care un stat care plătește tribut nu putea avea propria monedă, deoarece ar fi fost primul semn de independență deplină.
Istoria leului românesc începe însă în secolul al XVII-lea, când cele 3 județe românești foloseau ca monedă de schimb talerii olandezi – löwenthaler – care aveau ca imagine monetară imaginea unui leu. Poporul simplu român o numea generic „Leu” (traducere: leu). Această monedă a fost folosită până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Chiar și după ce lowenthaler-ul olandez a fost scos din uz, acesta a fost folosit în continuare de către localnicii români ca referință valorică, raportând prețurile la el.
A fost firesc ca noua monedă românească stabilită să primească numele de Leu, deoarece populația o folosea deja.
Un fapt interesant de menționat este că bulgarii, nebunii noștri din sud, folosesc Leva ca monedă națională, care se traduce și prin Leu. Chiar și moneda americană, dolarul, își primește numele de la olandezul löwenthaler (löwenthaler – thaler, daler, dolar).
